Calitatea normelor de muncă

Calitatea normelor de muncă

Calitatea şi viabilitatea normelor de muncă sunt factori ce influenţează în mod hotărâtor activitatea lucrătorilor şi, implicit, plata la care aceştia au dreptul pentru munca prestată.

Calitatea normelor de muncă

Aceasta este o problemă de corectitudine tehnică. Pentru ca o normă de muncă să fie considerată de calitate, ea trebuie să aibă la bază o metodă de muncă standard şi un proces de muncă raţional.
Normele de muncă trebuie să aibă un caracter dinamic, adică să fie actualizate pentru a reflecta în permanenţă: nivelul tehnologic, modul de organizare al activităţii, condiţiile de muncă existente şi metodele de muncă utilizate.
O normă de calitate trebuie să poată fi realizată de către toţi lucrătorii care posedă nivelul de competenţă profesională specific, care şi-au însuşit metoda de muncă standard, lucrează în ritm şi cu intensitate normale ("lucrătorul de nivel mediu"), daca sunt asigurate condiţiile avute în vedere la elaborarea acesteia.

Analiza modului de îndeplinire a normelor de muncă

Are o importanţă practică deosebită pentru îmbunătăţirea activităţii tehnice şi economice din firmă, menţinerea unui echilibru între normele de muncă, creşterea productivităţii muncii şi veniturile salariale, verificarea accesibilităţii normelor, înlăturarea operativă a lipsurilor din activitatea de normare etc. Indicatorii utilizaţi în cadrul analizei sunt:

1. Indicele de îndeplinire a normelor de muncă

Acesta reprezintă raportul dintre timpul normat al unui executant pentru efectuarea sarcinior de muncă şi timpul efectiv lucrat de acesta, respectiv raportul dintre cantitatea de produse obţinute de executant într-un anumit timp şi cantitatea de produse stabilite ca normă pentru timpul respectiv.
Acest indicele se poate calcula:

  • pe baza normei de timp:

  • pe baza normei de producţie:

Indicele nu se calculează ca raport între fondul de salarii cuvenit pentru plata în acord şi fondul de salarii de bază a muncitorilor care lucrează în acord.


2. Dispersia normelor de muncă (modul de repartizare al lucrătorilor pe paliere de îndeplinire a normelor de muncă)

Reprezintă intervalul dintre indicele minim şi indicele maxim de îndeplinire a normelor.
Dispersia normelor de muncă se urmăreşte pe operaţii, meserii, ateliere, sectoare de lucru, echipe, cât şi la nivel centralizat, de unitate.
Pe măsură ce gradul de mecanizare a lucrărilor creşte, dispersia se îngustează, fiind minimă la operaţii sau lucrări complet mecanizate.
Între indivizi există deosebiri inerente cauzate de diferenţa dintre capacităţile lor fizice, nivelul de pregătire profesională, experienţa practică, aptitudinile personale, etc. Practica managementului de personal încearcă să reducă la minim aceste deosebiri, în cadrul grupului de munca, printr-o atentă selecţie şi instruire, pentru ca fiecare individ să corespundă lucrării de executat.
Dispersia deosebirilor dintre indivizi, măsurată prin rezultatele muncii lor, a fost evaluată în diferite feluri. Raportul observat cel mai adesea este de 1:2,25. O dispersie cu o variaţie atât de largă este mai probabilă la grupurile mari decât la cele mici. În cazul grupurilor mici, aceasta nu înseamnă că executantul cel mai bun va avea un ritm de muncă (o productivitate) de 2,25 ori mai mare decat cea a celui mai slab lucratăr. Pentru un eşantion mai larg, care nu este limitat la o singură firmă, se va constata că în cazul multor tipuri de activităţi există o dispersie mai mare de 1:2,25.
Pentru un grup mare de executanţi aleşi aleatoriu şi având niveluri de motivare egale, graficul distibuţiei frecvenţei ritmului de muncă (productivităţii) va avea aproximativ forma curbei normale (Gauss):

În cazul unei curbe normale de distribuţie, procentul ariei totale delimitate de curbă este:

Se poate afirma deci că cel mult trei la mie din cazuri vor fi în afara limitelor 3σ.

Exemplu:

Presupunem că raportul dintre cel mai lent şi cel mai rapid executant este (pentru o anumită operaţie):

pentru o anumită operaţie. Considerând media X ̅ de 100% şi valoarea lui σ de 11%, rezultă că:

Pentru un grup de 100 executanţi, este de aşteptat ca aproximativ:

  • 68 să aibă un ritm de muncă între 89 şi 111% (100% fiind ritmul normal/etalon );
  • 14 se vor găsi în intervalul dintre 78 si 89%;
  • 14 vor avea un ritm de muncă între 111 si 122%;
  • 2 se vor găsi sub 78%;
  • 2 vor avea peste 122%.

Numărul executanţilor din fiecare secţiune a diagramei corespunde ariei de sub curbă.
În cazul unui grup de lucrători motivaţi în mod corespunzător, este de aşteptat ca ritmul mediu de muncă (indicele mediu de îndeplinire a normelor) să fie mai mare de 100%. Datorită faptului ca executanţii sunt selectaţi, de obicei, pentru o anumită lucrare şi că un proces de triere actionează în sensul eliminării executantului nepotrivit pentru lucrarea respectivă, atât valoarea medie cât şi dispersia vor fi modificate. Atunci când executantul însuşi doreşte să-şi limiteze ritmul muncii, producţia sa va coborî sub limitele inferioare.
Experienţa a arătat că evaluarea ritmului de muncă este mai dificilă la extreme decât în jurul ritmului normal.

Concluzii

Cum spuneam la începutul acestui articol, calitatea şi viabilitatea normelor sunt factori ce pot influenţa în mod hotărâtor activitatea lucrătorilor. Din această perspectivă, normele de muncă sunt puse în valoare doar atunci când sunt utilizate în sistemele de plată stimulative sau în sisteme ce tind la mărirea productivităţii muncii, atunci când drepturile salariale sunt corelate cu rezultatele.

Menţinerea unor norme de muncă viabile şi de calitate ridică probleme ce depăşesc cu mult pe cele apărute la elaborarea lor. Combinarea celor două aspecte generează cea mai mare provocare căreia specialistul în normarea muncii trebuie să-i facă faţă.